Redacția Prosport, august 2003. Eram cu Cristi Minculescu în sala de ședințe, ori de protocol, depindea după facultăți, vorba lui Victor Bălosu. Acum fix 20 de ani, la Prosport. Am și câteva fotografii, „pe hârtie”, de atunci, cu noi doi. Și despre cine puteam noi discuta, acolo și întotdeauna?
Despre Balaci, desigur. Iar dacă tot am pomenit un personaj din Moromeții lui Preda, să nu uităm senzaționala frază cu care începe Delirul: „Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorsese de la Paris însărcinată, mulți crezuseră că va ieși din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat: fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris și Siliștea-Gumești?”.
Așa și noi: dacă doi olteni se întâlnesc și nu vorbesc despre Ilie Balaci, atunci ce deosebire ar mai fi fost între ei și restul lumii?! Ultima oară mi s-a întâmplat în redacția „Gândul”, cu Marius Tucă, acum câteva săptămâni. Tot între noi, „parizienii”, despre un copil care nu avea să semene cu nimeni din restul lumii…
Atunci însă, Cristi Minculescu mi-a povestit cum a fost când l-a văzut prima oară pe Ilie.
Am mai povestit asta, într-o ediție de „Replay”, la TVR, acum mulți ani. Așadar, Cristi:
„Era în ‘73, prin vară, abia ce terminasem a opta, intram la liceu. În Craiova se anunțase un meci mare, amical, normal, dar cu o echipă din Brazilia, o selecționată studențească celebră de-a lor, sau o echipă de club, nu-mi mai amintesc. Aveam 14 ani jumate și, ca tot orașul, eram înnebunit la gândul că pe „Central” vin brazilienii! Îți dai seama, Brazilia!
În anii ăia erau campionii lumii, se vorbea numai de Pele, de Tostao, de Jairzinho. Ne bătuseră și pe noi la Mondiale, în ‘70, ce mai, nu puteai să ratezi un astfel de meci. Plus că mai era ceva. În oraș se tot vorbea, de ceva vreme, că Universitatea are un puști nemaipomenit, unii pretindeau că l-au văzut la juniori, alții îl știau de nu știu unde, că deja o să joace la echipa mare. De fapt, de el, de Ilie vorbea lumea, și de Cârțu, Ilie era și pe la naționala de juniori, și acum venise momentul să joace alături de uriași. Și uite prima imagine, prima mea senzație cu el. Ies echipele pe teren, să se încoloneze la centru. Dar din tunel, brazilienii sunt, normal, unsprezece, noi, zece! Stadionul, arhiplin, dar nu cred că bagă de seamă cineva. Când, deodată, ultimul, departe în șir, iese din tunel puștiul, 16 ani, îl văd și acum, cu un păr lung, blond-blond, micuț, slab, dar altceva era șocant: felul în care călca. Degajat, ca pe bulevard, aproape arogant, păstra distanța de câțiva metri buni față de ceilalți, ca și cum nu era din filmul ăla. Și chiar nu era! Atunci am avut sentimentul acut, siguranța, nu știu de unde, că blondul ăsta are geniu. Avea!
Nu vrei să știi ce-a făcut cu brazilienii în meci, ce driblinguri, ce fente, ce distracție!”
Sunt acasă la Ilie Balaci, care e antrenor la Kazma. E undeva pe la cinci dimineața, lucrez la filmul lui Ilie de câteva zile, de fapt nopți, că atunci Ilie povestește și operatorul Marian Tăbârgic, de la TVR, rămâne singurul nostru martor. El și camera lui de filmat.
La un moment dat, Ilie își mai aprinde o țigară, afară se luminează de ziuă, fumăm de câteva ore, și zice: „Mă întrebi acum de ce nu am dat mai multe goluri? Păi, Marius, pe mine, când intram în careu, mă pufnea râsul. Că se repezeau ăia la mine și eu ziceam, ei, acum e acum, să te văd ce poți să mai faci! Ia, hai, intră tu tare acum, ia, hai, să te văd!”, „Te distra situația asta?”, „Daaa! Și încă tare de tot! Erau fără replică toți, știau că dacă intră tare e penalty sută la sută. Cum să îmi ia mingea în careu!?”.
Într-o duminică, pe 21 octombrie, dimineața, cel mai mare, mai talentat și mai inteligent fotbalist român al tuturor vremurilor, Ilie Balaci, din comună de la tata, de la Bistreț, a murit, lucru care, în realitate, nici nu s-a întâmplat, pentru că nu era posibil. De atunci trăiesc un coșmar lung, nesfârșit, tot încercând să înțeleg de ce unii cred că Ilie nu mai e. În fine, în lumea lor așa o fi. În lumea noastră, Ilie Balaci trăiește. I-aș da acum un telefon, nu l-am mai auzit de mult. I-aș da un telefon, dar ce să-i zic mai întâi?
În scenariul pe care l-am scris în Kuweit pentru film, am spus la un moment dat că „Marele Blond” a plecat de la 8 la infinit, nu știu de ce. Nu înțeleg de ce.
Însă. Cu trei zile înaintea acelei duminici nenorocite, joi, 18 octombrie, Prințul s-a întâlnit cu Alex Mitriță, au stat ceva de vorbă, a fost ultima oară când Ilie a făcut ceva pentru Craiova, după ce a inventat-o, a făcut-o uriașă și i-a dat viața sa. Lui Mitriță i-a spus ceva.
„Măi, Alex, tu poți orice, în fața oricui. Sfatul meu e, când intri pe teren, să te distrezi!”
Și Ilie a zâmbit cum doar el știa să zâmbească. Aproape pentru ultima oară.
Miercuri, 24 octombrie, prima zi după înmormântarea lui Ilie, cel mai bun fotbalist al Universității Craiova, de atunci și de azi, Mitriță, și-a făcut un tatuaj. Și-a imprimat pe piele, undeva sub ceafă, vorbele lui Ilie pentru el: „Distrează-te pe teren” I.Balaci.
Mitriță s-a întors vara asta acasă și cam face ce vrea cu toate apărările adverse. Universitatea e neînvinsă, două victorii, două egaluri, a plecat Neagoe, a venit Reghecampf, iar Mitriță e principala mare armă în mâna oltenilor în lupta lor pentru titlu.
Reghecampf știe asta, oamenii știu și ei, Peluza Nord cel mai mult și mai mult.
Mitriță, Reghecampf, Peluza Nord. Acestea sunt Pistoanele de forță ale Științei.
Îmi dă acum o oră un mesaj Aurel Țicleanu. „Cum ești?”, zice fratele meu, care juca mijlocaș dreapta, cu 5 pe spate, ca și mine. Normal, el s-a luat după mine, mai ales după ce eu am marcat golul ăla fabulos cu Bordeaux. Dar nu mă supăr!
Mai discutam cu Aurel deunăzi despre Ilie, care credea despre Aurel că a fost cel mai bun mijlocaș român. „Marius, voi nu ați văzut ce făcea la antrenamente. Ilie ne bătea la tot, pe toți. La dribling, la rezistență, la viteză, de fente nu mai zic nimic. Zece la sută se știe, s-a văzut din ce făcea Ilie. Nu poți să îți imaginezi cine a fost”.
Am fost și pe la Bistreț. La Dunăre. Când trăia, tușa Lotica, sora cea mai mică a tatălui tatălui meu, fuseseră 11 frați, plângea când mă vedea și mă lua în brațe, și îmi zicea, și îmi pupa mâinile, că eram al lui George, veneam de la București acasă. „Fir-ai al dâmbii, că tare ne ești drag!”. Tata, ziceam eu, după ce tușa mă elibera, ce e aia „al dâmbii”?
„Nu mai știu, când eram copil mai știam vorbele ei. Înseamnă că te iubește, crede în tine, că ești oltean de-al ei!”
În timp ce scriu, undeva, la o fereastră, în București, un radio se aude tot mai stins. „Ai fost acordul meu dintr-o piesă de vară/ Ai fost răsăritul ascuns după un fum de țigară/ Și alte cuvinte n-au rost/ Îți mulțumesc că pur și simplu ai fost…”
Așa că, dragă Alexandru Mitriță, distrează-te pe teren! El, genialul care ți-a spus asta, a fost. A făcut asta, crede-mă. Iar dacă, dintre toți, doar pe tine te-a ales să ți-o spună, înseamnă mult. Tu ești urmașul. Tatuajul tău e și pe pielea noastră, cei care îl iubim, adică toți. Însă el, doar pe tine te-a ales să îți spună ceva atât de dureros de important, dragule.
Aprinde tu acum toată Craiova, ești gândul lui, fir-ai al Dâmbii să fii, Alex!
Adu 5-ul în Bănie! Alte cuvinte n-au rost. Pentru că, pur și simplu, a fost!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER